beelog

2011-10-09T00:54:00.011+03:00

texture

2011-08-08T00:32:00.005+03:00

SCHINDLER AWARD

2011-03-17T02:55:00.003+02:00

HOTEL + infrastructura parc [PROIECT DIPLOMA]

SCHINDLER AWARD

2011-03-17T02:28:00.007+02:00

ANALIZA

[ SIMTE ]

2010-04-22T04:12:00.004+03:00

CUPRINS

[ introducere ] vedere de ansamblu asupra lucrării

1 [ să vezi şi să nu crezi ] ochiul hegemonic I era ecranului I efecte I exemple

2 [ inchide ochii ] vizibil+invizibil I viziunea focalizată vs. viziunea periferică

3.1 [ ascultă ] simţul auzului

3.2 [ atinge ] simţul tactil

3.3 [ miroase ] simţul olfactiv

3.4 [ gustă ] simţul gustativ

4 [ trăieşte ] concluzii I oraşul fără bariere (fizice+psihice)

5 [ ganduri ]

6 [ exemple ]

[ bibliografie ]

[ trăieşte ]

2010-04-22T04:10:00.002+03:00

Concluziile înclină spre o conştientizare a influenţelor negative din jurul nostru şi o retrezire a simţurilor prin care să percepem “adevărata realitate”. Perfecţiunea, la fel ca frumosul sau esteticul, au căpătat un înţeles extrem de material, departe de cel absolut, care ne împinge spre parvenire. S-a transformat într-un scop superficial al existenţei, un rezultat al succesului, sub forma unui limbaj critic.

Ruskin consideră că “imperfecţiunea este într-un fel esenţială pentru tot ce cunoaştem în viaţă. ”Este simbolul vieţii într-un corp muritor, adică al unei stări de fenomene şi schimbări. Nimic care trăieşte nu este şi nu poate fi rigid perfect; este pe de o parte degradabil, pe de alta nativ. Şi in toate lucrurile care au trăit există anumite imperfecţiuni şi deficienţe, care nu sunt numai semne de viaţă, ci şi surse de frumuseţe. [1]

Din punct de vedere al arhitecturii, implicit al societăţii, problema e vizibil evidentă, sub forma unei imagini de plastic pe un fundal nedegradabil al ceasurilor chinezeşti care ticăie permanent în minţile noastre

Pentru Peter Zumthor, clădirile pot avea o frumoasă tăcere pe care o asociază cu atribute cum ar fi ”compoziţia, evidenţa de sine, durabilitatea, prezenţa şi integritatea, totodată cu senzualitate şi căldură; o clădire care să fie ea insăşi, să fie o clădire, să nu reprezinte nimic, doar să fie.”[2]

Arhitectura trebuie să-şi reevalueze conceptul iniţial care i-a dat sens şi a facut-o parte esenţială din vieţile noastre. Ea nu e rezultatul unui scop estetic sau vreunui concept fantezist, ea este în primul rând spaţiul în care dormim, măncăm, lucrăm, socializăm şi trebuie să ofere libertatea unei desfăşurări naturale, neinfluenţabile; o arhitectură care să se adreseze tuturor, în care perceperea noastră şi mediul înconjurător să-i definească forma, nu limbajul subiectiv al artistului. Rolul arhitectului este de a găsi varianta care leagă limbajele deja existente (ale materialelor sau culorilor, ale sitului in sine), fără a interveni asupra înţelesului care se adresează exclusiv nouă.

Tema proiectului de diplomă şi a concursului Schindler Award care a formulat-o, are ca scop rezolvarea problemelor funcţionale şi de accesibilitate din cadrul oraşelor, care să corespundă unei arhitecturi fără obstacole fizice sau psihice şi în care să ne integrăm toţi în mod egal. În ton cu leitmotivul acces pentru toţi, accentul cade pe persoanele cu handicap (fizic, locomotor, vizual, auditiv, psihologic), considerând că o arhitectură care răpunde nevoilor lor, va asigura un mediu bun pentru toata lumea;

Scopul merge mai departe de improvizarea unor rampe sau locuri de parcare speciale, înspre integrarea viziunii unui mediu comun care să respecte diferenţele între oameni, care să asigure protecţie şi accesibilitate într-un design clar şi simplu de înţeles.

Suntem îndemnaţi înspre o apreciere spirituală şi o reîntoarcere la simţuri, care "să reconstruiască experienţa unei lumi interioare nediferenţiate, în care nu suntem doar spectatori ci în care aparţinem inseparabil."[3]

[1] John Ruskin, citat in Hapticity and Time – Juhani Pallasmaa , trad. autorului “Imperfection is in some sort essential to all that we know of life.

[2] Thinking Architecture / Peter Zumthor. p32 “To me, buildings can have a beautiful silence that I associate with attributes such as composure, self-evidence, durability, presence and integrity, and with warmth and sensuousness as well; a building that is being itself, being a buiding, not representing anything, just being.”

[3] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p25 “the task of art and architecture in general is to reconstruct the experience of an undifferentiated interior world, in which we are not mere spectators, but to which we inseparably belong.”

[ gustă ]

2010-04-22T04:07:00.002+03:00

Deşi aparent nu reiese o legătură directă între arhitectură şi gust, acesta din urmă este o senzaţie involuntară şi inconştientă pe care o simţim în gură atunci când interacţionăm cu obiecte. Materialele acestor obiecte creează senzaţii nu numai tactile, emană mirosuri şi atribuie gusturi. Există o subtilă transmitere între experienţa tactilă şi gust. Vederea ne trimite la gust, de asemenea. Anumite culori şi detalii delicate evocă senzaţii orale. O suprafaţă de piatră lustruită şi delicat colorată este simţită subliminal pe limbă. Experienţa senzorială a lumii îşi are originea în senzaţia interioară a gurii, şi lumea tinde să se reîntoarcă la origini. Cea mai veche origine a spaţiului arhitectural se află în cavitatea bucală.[1]

(notă)

Trecând prin analizarea concretă a cuvântului “gust” , de la senzaţie chimică orală la un înţeles simbolic, cel de gust pentru frumos, în natură si artă, de bun gust sau de prost-gust, despre care vorbeşte Kant in “Critica facultăţilor de judecare”:„Gustul este facultatea de apreciere a unui obiect sau a unei reprezentări printr-o plăcere sau neplăcere fără nici un interes. Obiectul unei astfel de satisfacţii se numeşte frumos.”

Gustul nu ţine de nişte condiţii estetice impuse, nu acţionează asupra raţiunii conştiente şi nu caută definiţii, este „starea sufletească proprie jocului liber al imaginaţiei şi intelectului, întrucât ele se acordă una cu alta aşa cum este necesar pentru o cunoaştere în genere”; este întruchiparea tuturor simţurilor care ne afectează percepţia subiectivă.

Conceptul care defineşte o imaginaţie a sa, în cadrul unui concept general al existenţei, concept pe care îl ignoră, îndreaptă stimulii perceperii spre acea realitate şi înfrânează o imaginaţie individuală care să solicite natural intelectul.

„Numai când imaginaţia în libertatea ei activează intelectul, iar acesta provoacă fără ajutorul conceptelor jocul regulat al imaginaţiei, reprezentarea este comunicabilă nu ca gând, ci ca sentiment interior al unei stări finalizate a sufletului”.

Omul trebuie să înveţe să se desfăşoare liber, neghidat de un sistem care să-i impună realitatea. Imaginaţia proprie devine absorbită în fanteziile externe, care îi acaparează simţurile şi dezorientează “gândurile adevărate”.

[1] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p59

[ miroase ]

2010-04-22T04:05:00.002+03:00

“Puternicul miros al algelor de mare ne face să simţim adâncimea şi greutatea mării şi transformă orice port banal în imaginea pierdutului Atlantis.”[1]

Un spaţiu plăcut emană un aer placut, un aer pe care-l inspiri si expiri, în acest proces caracteristic vieţii, numit respiraţie. Exercitiile cele mai simple de yoga au la bază acest proces. Te indeamnă la o conştientizare a simţurilor tale, prin respiraţie: să stai întins şi să-ţi asculţi respiraţia. Prin ea, te identifici cu universul şi realizezi că eşti parte din el. Te asculţi. Eşti viaţă.

Spaţiul arhitectural ar trebui să folosească acest simţ pentru o identificare plăcută cu el. Nu să abuzeze, dar să direcţioneze, să atragă subtil spre o placută compatibilitate. Si să se folosească de mirosuri naturale, singurele care acţionează cu efect benefic asupra noastră. Asta nu se referă numai la flori sau plante cu miresme diverse, ci in special la o bună ventilaţie a unui spaţiu aerisit, mereu proaspăt, în ambianţă cu mediul care îl inconjoară, pe care îl respirăm.

După părerea lui Pallasmaa, mirosul trezeşte amintiri şi ne transpune în ipostaze mai vechi, pe care acesta le-a înregistrat. “Un miros specific ne re-plasează inconştient într-un spaţiu total uitat de memoria retinei. […] Nasul face ca ochii să-şi amintească.”[2]

(notă)

Mirosul natural al nostru şi al lumii s-a pierdut în esenţe sintetice de parfumuri şi soluţii anesteziante. O plimbare cu transportul în comun este covârşitoare pentru nas, care percepe zeci de mirosuri diferite, propagate în exces din toate părţile. Esenţa cea mai potrivită este mirosul nostru natural. Este ceea ce emană corpul, produsul a ceea ce mancăm, bem, consumăm, simţim. Dar pe care încercăm să îl acoperim cu un miros comun într-o lume plină de ele, de frica de a emana mirosuri neplăcute, precum transpiraţia.. Dar chiar şi-acest factor a devenit evitat excesiv, desi este dovedit stiintific că hormonii emanaţi actionează asupra creierului şi au mai multe roluri, printre care şi cel de afrodisiac. În multe culturi, cu cât mirosul e mai pregnant, cu atât mai mult dovedeşte bărbăţia sau feminitatea respectivului individ. Într-adevăr, acest miros natural, în combinaţie cu alte materiale de obicei sintetice, creează mirosuri foarte neplăcute, ceea ce este de evitat în contextul unui spaţiu public, comun, aglomerat. Totuşi, această parte neplăcută poate fi prevenită printr-o curăţenie fizică a noastră şi a modului de viaţă. Întreaga obsesie de a ascunde ceva natural, de a ne fi ruşine de noi şi de procesele noastre naturale a condus spre această falsă estetizare a umanităţii.

[1] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p55 “The powerful smell of seaweed makes one sense the depth and weight of the sea,and it turns any prosaic harbour town into the image of the lost Atlantis.”

[2] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p54 “A particular smell makes us unknowingly re-enter a space completely forgotten by the retinal memory. […] The nose makes the eyes remember.”

[ atinge ]

2010-04-22T04:04:00.004+03:00

“Through vision, we touch the stars and the sun”[1]

Pielea este cel mai mare ţesut al corpului uman, ea ne învăluie cu totul, ne îmbracă, ne dă o analiză colectivă a situaţiei noastre. Ea nu se adresează unui singur organ (ochi, nas, ureche, gură), ci le simte pe toate. Prin ea definim suprafaţa, temperatura, culoarea, forma, textura. Atingerea e simţul la care ochii apelează când văd. Este sentimentul care exprimă cel mai adevarat realitatea obiectului atins şi relaţia noastră cu el. “Ochiul este organ al distanţei şi separării, pe cand atingerea este simţul apropierii, intimităţii şi afecţiunii.”[2]

Atingerea defineşte materialul. Un material natural reacţionează plăcut cu corpul uman, pe când un material sintetic poate provoca alergii fizice si psihice. Observăm acest lucru cel mai bine în materialele textile cu care ne imbrăcăm: bumbacul lasă pielea să respire şi oferă un confort natural, pe cand poliesterul electrizează şi creează senzaţii de sufocare. Materialele naturale sunt cele mai bune pentru ca corpul uman să se desfăşoare în toata libertatea sa, pe care să se muleze şi cu care să se identifice.

Multe din construcţiile prezente tind să neglijeze aceste proprietăţi ale materialelor naturale, în favoarea unei producţii sintetice în masă a unor suprafeţe curate, netede şi estetizate, mai ieftine si mai durabile, care să corespundă în primul rând unui profit, dar si unui concept inuman. Acestea provin din frica de îmbătrânire şi de acceptare a ciclului natural al vieţii, afişând imaginea unei perfecţiuni false la care aspirăm.

Pallasmaa afirmă că “în timp ce arhitectura geometriei încearcă să construiască baraje pentru a opri curgerea timpului, arhitectura palpabilă şi multisenzorială face experienţa timpului vindecatoare şi plăcută.” [3] Materialele naturale evocă durabilitatea naturală, asemeni nouă: înţelegem o suprafaţă care îmbătrâneşte odată cu noi. Arhitectura care foloseşte astfel de materiale se adresează omului şi îi întăreşte simţurile proprii. Materialele senzuale şi simţul tradiţiei evocă o experienţă binefăcătoare a duraţiei naturale şi temporal continuă. Această arhitectură nu se zbate în faţa timpului, ci concretizează cursul lui, sau îl face acceptabil. Ea caută să acomodeze în loc să impresioneze, evocă domesticitate şi confort în loc de admiraţie şi respect.[4]

Materialele şi suprafeţele au un limbaj propriu: piatra vorbeşte despre îndepărtatele ei origini geologice, durabilitate şi simbolismul inerent al permanenţei; cărămida te face să te gândeşti la pământ şi foc, gravitate şi veşnicele tradiţii ale construcţiei; bronzul evocă extrema caldură a producţiei ei, vechile procese de topire şi trecerea timpului, măsurate în infăţişarea lui. Lemnul vorbeşte despre cele două existenţe ale sale: prima, a unei vieţi de copac crescând şi a doua, a unui artefact uman sculptat de mâna atentă a unui tâmplar. Acestea sunt toate materiale si suprafeţe care vorbesc plăcut despre timp. [5]

[1] Modernity and the Hegemony of Vision / Marleau-Ponty, citat in Hapticity and Time / Juhani Pallasmaa

[2] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p46, trad. autorului: ”The eye is the organ of distance and separation, whereas touch is the sense of nearness, intimacy and affection.”

[3] Hapticity anf Time / Juhani Pallasmaa, trad. autorului: “Whereas the architecture of geometry attempts to build dams to halt the flow of time, haptic and multisensory architecture makes the experience of time healing and pleasurable.”

[4] Hapticity anf Time / Juhani Pallasmaa “Sensuous materiality and the sense of tradition evoke a benevolent experience of natural duration and temporal continuum. This architecture does not struggle against time, it concretizes the course of time and makes it acceptable. It seeks to accommodate rather than impress, evoke domesticity and comfort rather than admiration and awe.”

[5] Hapticity anf Time / Juhani Pallasmaa

[ ascultă ]

2010-04-22T04:02:00.002+03:00

“Oricine a fost vrăjit de sunetul picurării apei în întunericul unei ruine, este martor la extraordinara capacitate a urechii de a sculpta un volum din vidul întunericului.”[1]

Sunetul este coloana sonoră a vietii. E poate cel mai important reper pe care ne bazăm, prin care anticipăm situaţii şi după care întorcem privirea. Ne introduce treptat în atmosfera spaţiului, ne pune pe o scenă şi ne lasă să dansăm. “Vederea izolează, pe când sunetul încorporează; viziunea e direcţională, pe când sunetul e omni-direcţional. Simţul vederii implică exterioritate, dar sunetul creează o experienţă interioară.”[2]. Prin sunet înţelegem mişcare. Este produsul interacţiunilor între obiecte, e vocea caracteristică fiecarui material. E un semnal, o semnatură.

Dar ca să înţelegem sunetul, trebuie mai întâi să cunoaştem tăcerea. Şi mai mult, să ne punem în pielea unui om surd. Să ieşim la o plimbare într-un oraş încărcat de imagini, simboluri, gesturi, expresii. Ochii ne traduc imaginea şi devin astfel principalii ghizi. Îşi fac fundalul lor, o compoziţie de proporţii. Pentru un om surd, arhitectura e un spaţiu mut al mişcării. E o imagine dinamică, un gif [3], un format al alternanţei grafice. Mişcarea, continuă sau discontinuă, stabileşte ritmul de ansamblu, un fundal general.

Numită “arta liniştii împietrite”[4] sau “muzică îngheţată”[5], arhitectura ar trebui să stabilească o relaţie cât mai armonică cu mediul şi cu corpul omenesc, să asigure un ritm plăcut de forme şi culori. Orice clădire sau spaţiu are sunetul său caracteristic de intimitate sau monumentalitate, invitare sau respingere, ospitalitate sau ostilitate. Un spaţiu este inţeles şi apreciat prin ecoul său la fel de mult ca prin forma sa vizuală, dar perceperea acustică rămâne de obicei ca o experienţă inconştientă pe fundal.[6]

Pe străzile unui oraş încărcat de gălăgie, muzica/sunetul au devenit o artă/simţ de abuz, un semnal luminos, un ţiuit continuu al unui spaţiu mereu treaz, mereu în exces de informaţie, în care “urechile noastre au fost orbite” [7].

[1] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p50 trad. autorului: “Anyone who has become entranced by the sound of dripping water in the darkness of a ruin can attest to the extraordinary capacity of the ear to carve a volume into the void of darkness.”

[2] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p49 “Sight isolates, whereas sound incorporates; vision is directional, whereas sound is omni-directional. The sense of sight implies exteriority, but sounds creates an experience of interiority.”

[3] Graphic Interchange Format, extensie de format digital, o poză care se mişcă.

[4] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p51 “architecture is the art of petrified silence”

[5] Johan Sebastian Bach “ I call architecture frozen music”

[6] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p50

[7] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p51 “Our ears have been blinded.”

[ închide ochii ]

2010-04-22T03:54:00.002+03:00

“Cunoaşterea a devenit analoagă cu viziunea clară, iar lumina este considerată metafora adevărului”[1]

Pentru Goethe ”ochiul îşi datorează existenţa luminii. Din organe auxiliare indiferente ale animalelor, lumina scoate la iveală un organ care să fie pe măsura ei; şi astfel se formează ochiul făcut prin lumină şi pentru lumină, pentru care lumina interioară să vină în întâmpinarea celei din afară.”

În ochi rezidă o lumină latentă care se trezeşte la cea mai mică excitaţie dinăuntru sau din afară: prin porunca imaginaţiei, putem evoca în întuneric cele mai luminoase imagini. În vis, lucrurile ne par ca în plină zi. În stare de trezire percepem şi cele mai uşoare efecte ale luminii de afară; chiar atunci când ochiul suferă o atingere mecanică mai puternică, ţâşnesc lumini si culori.[2]

Pallasmaa susţine că arhitectura articulează experienţa de a fi in lume şi ne întăreşte simţul realităţii şi al sinelui. Cu alte cuvinte, arhitectura nu are ca scop popularea unor lumi de pură fabricaţie şi fantezie. Simţul sinelui, întărit de artă şi arhitectură, ne permite să intrăm în dimensiunea mentală a visului, imaginaţiei şi a dorinţei. Clădirile şi oraşele furnizează orizontul pentru înţelegerea şi confruntarea condiţiei existenţiale. În loc să creeze obiecte de seducţie vizuală, arhitectura relatează, intermediază şi proiectează înţelesuri. “Înţelesul de bază al oricărei clădiri este mai presus de arhitecură: ne direcţionează conştiinţa înapoi la lume şi înspre propriul nostru înţeles de sine şi de existenţă.”[3]

Rolul esenţial al acestei arte e înainte de toate acoperişul sub care ne desfăşurăm natural activităţile vieţii. Este ceea ce Peter Zumthor numeşte “o anvelopantă şi un fundal pentru viaţa care se desfăşoară în ea, pe ea şi peste tot în jurul ei, un recipient sensibil la ritmul paşilor pe podea, la concentrarea pentru muncă, la liniştea somnului” [4]. Este în primul rând un spaţiu intim, căruia omul, prin felul său de a fi, şi nu prin cum îl fabrică alţii, îi dă un sens si îi conferă un aer personal, unic.

Zumthor crede că arhitectura de azi trebuie sa reflecteze asupra sarcinilor şi posibilităţilor sale fireşti. Arhitectura nu este un vehicul sau un simbol pentru lucruri care nu aparţin de esenţa sa. Într-o societate care celebrează neesenţialul, arhitectura poate să opună rezistenţă, să împiedice risipirea de forme şi înţelesuri şi să vorbească propria sa limbă.[5] “Atunci când intâlnim obiecte sau clădiri care par împăcate cu ele însele, percepţia noastră devine calmă şi banală. Obiectele percepute nu au nici un mesaj pentru noi, sunt pur şi simplu acolo. Însuşirile perceperii devin tăcute, nepărtinitoare şi satisfăcute.”[6]

Un spaţiu perceput este un spatiu simţit, care n-ar trebui să impună senzaţii sau imagini prea evidente, ci să ofere libertatea de a le regăsi singur, cu ajutorul imaginaţiei proprii. Obiectul-semnal se vrea admirat, ne atrage forţat atenţia către el, devenind în acest mod un obstacol. Viziunea focalizată ne îndreaptă gândurile şi privirea către acest obiect care îşi face apariţia, dezvăluindu-şi fără ruşine detaliile. Devii obligat să-l priveşti chiar dacă vrei doar să-l ocoleşti, te face să te rupi de senzaţiile proprii şi să intri in ritmul său. O faţadă transparentă sau un panou puternic luminat pe timpul nopţii creeaza un şoc interior inconştient, care nu permite clipa intimă a unei viziuni periferice, de ansamblu, de linişte.

Pallasmaa afirmă că o viziune focalizată ne confruntă cu lumea, pe când o viziune periferică ne invăluie în carnea lumii.[7] “Este o evidenţă medicală faptul că viziunea periferică are o mai mare prioritate în sistemul nostru mental şi perceptual. Viziunea periferică ne integrează în spaţiu, pe când viziunea focalizată ne împinge în afara spaţiului, făcându-ne simpli spectatori.” [8]

Privirea lungă nefocalizată şi defensivă a timpului nostru, împovărată de o supraîncărcare senzorială, poate deschide noi orizonturi ale viziunii şi gândului, eliberate de dorinţa implicită a ochiului pentru control si putere.

Misterul luminii de Lună de exemplu, care răspunde unei viziuni periferice, permite o detaşare faţă de claritatea falsă a ochiului. Omul nu trebuie să fie atent decât la el şi la ce simte. “Umbrele puternice şi întunericul sunt esenţiale, deoarece diminuează claritatea vederii, fac adâncimea şi distanţa ambiguă şi invită o viziune periferică inconştientă şi o fantezie tactilă.”[9]

Gândindu-ne la momentele noastre cele mai exaltante, ne amintim cum închidem deseori ochii pentru a lăsa senzaţiile să ne cuprinda mai puternic. În acelaşi mod suntem îndemnaţi acum, să închidem ochiul critic, să-l deschidem pe cel interior şi să-l lăsăm pe el să ne modeleze. În spatele lui stau forţe ce depăşesc orice concept virtual al unei lumi care şi-a pierdut conceptul.

Daca am fi orbi, ne-am gasi într-un întuneric care e doar al nostru, pe care îl percepem ca pe o sferă a simţurilor, trezită doar de interacţiunile cu fiinţe sau obiecte externe, identificabile sau nu, care sunt de fapt tot simţuri. Suntem înconjuraţi de emoţii, de energii şi de vibraţii şi lăsăm intuiţia să ne ghideze.

Un om care n-a vazut niciodată lumina, nu visează imagini sau culori, ci doar emoţii şi sentimente, pe fundal sonor. El plasează în realitatea virtuală a visului atingeri, sunete, mirosuri şi gusturi, senzaţii. Dacă a văzut doar o secvenţă, atunci el visează acea secvenţă, în acele culori, de parca ar vedea. Figurile oamenilor noi sunt doar pete neclare ale imaginaţiei proprii. “Pentru mine, cineva ca mama mea va arata mereu ca la 30 de ani.”[10]. Acest om nu cunoaşte degradarea vizuală sau impactul său asupra psihicului. Ochiul nu caută frumosul estetic, ci pe cel interior. Timpul e doar o clipă continuă.

Spaţiul arhitecturii devine astfel un simplu adăpost de vânt, un aer placut sau nu, pe care îl respiri. Un sentiment familiar pe care îl cauţi atent în orice amănunt: un gust, un sunet, un miros. O atingere.

Arhitectura lui Peter Zumthor este construită în jurul corpului. Spaţiile nu au menirea de a te impresiona vizual, ci te învăluie subtil în atmosfera lor, într-o beţie de simţuri.

Pentru Philip Ursprung, profesor de Artă Modernă şi Contemporană din cadrul Universităţii de la Zürich, experienţa trăită in Capela Saint Benedict a fost o schimbare bruscă de percepţie a cărei proces de tranziţie l-a transpus in montaje cinematice ale simţurilor. Acest pasaj între exterior şi interior trimite la teorii din culturi mai vechi, care vizează trecerea de la abstract la concret. Spaţiul interior, a cărui formă si materialitate diferă total de imaginea exterioară, şi care nu comunică cu exteriorul decât printr-o gură de cer, este puternic simţit prin căldura şi senzualitatea lemnului care-l înconjoară, în contrast cu scările de beton rece de la intrare. Detalii precum atingerea mânerului, sau uşa în sine care parcă pluteşte, şi uşurimea cu care te mişti în această capelă, creează senzaţia de a fi parte dintr-un corp rezonant al unui imens instrument muzical care îţi transformă ecoul paşilor in muzică şi te face să vibrezi. Lumina puternică şi forma planului ca o lacrimă îţi influenţează mişcarea corpului într-o spirală care te trimite inconştient spre o comunicare divină, într-un “loc în care imaginile mentale, memoria spaţială, impresiile divergente ale terenului, credinţa religioasă şi reflexia sceptică se întâlnesc.”[11]

“A experimenta arhitectura la modul concret, înseamnă a o atinge, a o vedea, a o auzi şi a o mirosi.” [12]

[1] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p15 “knowledge has become analogous with clear vision and light is regarded as the metaphor for truth”

[2] Lumină şi culoare. Afinitatea dintre simţuri şi realitate (introducere la Teoria culorii) / Johann Wolfgang Goethe

[3] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p11 trad autorului: The ultimate meaning of any building is beyond architecture: it directs our conciousness back to the world and towards our own sense of self and being.”

[4] Thinking Architecture / Peter Zumthor. p13, trad. autorului “Architecture has it’s own realm. It has a special physical relationship with life. I do not think of it primarily as either a message or a symbol, but as an envelope and background for life which goes on in and around it, a sensitive container for the rhythm of footsteps on the floor, for the concentration of work, for the silence of sleep.”

[5] Thinking Architecture / Peter Zumthor. p26

[6] Thinking Architecture / Peter Zumthor. p17, trad. Autorului: “When we look at objects or buildings which seem to be at peace within themselves, our perception becomes calm and dulled. The objects we perceive have no message for us, they are simply there. Our perceptive faculties grow quiet, unprejudiced and unacquisitive.”

[7] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p10, trad. autorului “Focused vision confronts us with the world whereas peripheral vision envelopes us in the flesh of the world.”

[8] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p13, trad. auotului: ”In fact, there is a medical evidence that peripheral vision has a higher priority in our perceptual and mental system.” (Anton Ehrenzweig-The Psychoanalysis of Artistic Vision and Hearing: An Introduction to a theory of Unconscious Perception)[…]“Peripheral vision integrates us with space, while focused fision pushes us out of the space, making us mere spectators” […]

[9] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p44 “Deep shadows and darkness are essential, because they dim the sharpness of vision, make depth and distance ambigous, and invite unconscious peripheral vision and tactile fantasy.”

[10] http://www.answerbag.com/q_view/11187

[11] Earthworks: The Architecture of Peter Zumthor - Philip Ursprung; Eseu Pritzker Architecture Prize 2009 trad. autoului :“The chapel serves as a place where mental images, spatial memory, divergent impressions on the ground, religious faith, and skeptical reflection converge.”

[12] Thinking Architecture / Peter Zumthor. p17, trad. autoului: “To experience architecture in a concrete way means to touch, see, hear and smell it.” – 58

[ să vezi şi să nu crezi ]

2010-04-22T03:51:00.004+03:00

“În secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea însăşi.” [1]

Încep cu un exemplu cunoscut nouă, cu care ne confruntăm conştient sau inconştient foarte des: Magazinul Cocor, Bucureşti. În reamenajarea sa, s-au investit circa 30 de milioane de euro, o sumă imposibil de cuprins, mai ales pe fundalul unei ”crize economice” şi a unui oraş cu mari probleme esenţiale. Suma este irelevantă totuşi. Soluţia însă, demonstrează superficialitatea care a stat la baza acestei mari investiţii, de a acoperi un punct negru al oraşului. E ca şi cum au luat Cocorul şi l-au bagat sub covor, ca să nu-l mai vedem, un covor ţipător de sticlă peste care au mai agăţat nişte imense televizoare (mai exact LED High Definition)

Efectul produs este cel dorit: îţi atrage imediat atenţia şi te rupe total de restul peisajului rămas prin contrast parcă şi mai dezolant. Te fură. Şi ne lăsăm furaţi, pentru că alternativa nu ne satisface, pentru că spiritele noastre ţipă, iar noi ne ascundem în fantezii în loc să le înfruntăm.

“Anestetica” lui Neil Leach analizează această societate bazată pe o “cultură a simulării”, în care “rolul imaginii de a reflecta realitatea degenerează în mascarea si pervertirea respectivei realităţi” [2].

Filmele oferă senzaţii tari, avalanşa de reclame luminoase ne invită pe tarâmuri fantastice şi ne garantează satisfacerea, fardul ne acoperă impurităţile, cicatricele le ascundem. Căutăm prin toate metodele uşi prin care să evadăm.

Imaginea succesului este de o perfecţiune estetică absurdă şi sterilă, lipsită de spiritualitate şi înlocuită de … o poză. Şi această poză devine un ideal.

Conform lui Neil Leach, “principiul fantasmagoriei, bombardamentul senzorial al tehno-esteticii sunt cele care ilustrează potenţialul esteticii de a induce o formă de anestezie. Accentul pe prezentarea vizuală îl copleşeşte şi îl intoxică pe privitor. Experienţa estetică serveşte astfel ca un soi de “narcotic”.

Ea are efectul unui anestezic asupra organismului, dar nu prin amorţirea, ci prin invadarea simţurilor. Senzorii excitaţi alterează conştiinţa foarte asemănător cu felul în care o face drogul, numai că ei acţionează prin distragere senzorială, şi nu prin modificare chimică. [Baudelaire, Benjamin]

Astfel, intoxicarea cu principiu estetic poate anestezia subiectul si diminua simţurile.” [3]

Principiul estetic este un drog asupra ochiului şi pune treptat stăpânire pe fiinţa noastră. Este, pentru Juhani Pallasma, principiul estetic al “ochiului hegemonic”, celui care critică, analizează şi dă verdicte, care “caută dominare peste toate câmpurile producţiei culturale şi pare să slăbească capacitatea noastră pentru empatie, compasiune şi participare în lume.” [4]

”Dominanţa ochiului şi suprimarea celorlaltor simţuri, tinde să ne împingă înspre detaşare, izolare si exterioritate. Arta ochiului a produs cu siguranţă structuri impunătoare şi provocatoare, dar nu a îmbunătăţit înrădăcinarea condiţiei umane.” [5]

Acest declin al prezentului, al artei şi arhitecturii percepute vizual, într-o lume tehnologică bazată pe producţie în masă şi viteză, “tinde să înstrăineze viziunea de participare emoţională si identificare”.[6] Şi această participare emoţională ne defineşte cu adevărat existenţa.

Frumosul a adoptat o nouă semnificaţie, departe de înţelesul său primordial. A devenit rezultat al unei forme sau imagini superficiale, seci, care domină privirea şi abuzează perceperea. Leach susţine că termenul “aesthesis” din greaca veche se referea nu la teorii abstracte ale frumosului, ci la percepţia senzorială”. El implică o înălţare a simţurilor şi a emoţiilor şi o trezire a acestora, adică opusul total al “inesteticului.” [7]

În „Trecerea de la facultatea de judecare a frumosului la facultatea de judecare a sublimului”, Kant dezvoltă înţelesul comun al frumosului care se adresează unor sentimente critice de forme şi imagini ale obiectelor din natură, de sentimentul sacru al sublimului, „pe care il găsim în spirit”, pe care îl percepem senzorial.

Kant susţine că ”frumosul naturii priveşte forma obiectului care constă în limitare, însă dimpotrivă, sublimul poate fi întîlnit şi la un obiect lipsit de formă, întrucît nelimitarea este reprezentată în el”. Sentimentul sublimului este o plăcere care rezultă doar indirect, adică provine din sentimentul unei opriri momentane a forţelor vitale, urmată imediat de o izbucnire a lor, mult mai puternică; în consecinţă, ca emoţie ea pare să nu fie un joc, ci o îndeletnicire serioasă a imaginaţiei”[8]

(notă)

“ Într-o clădire precum cea a fundaţiei Cartier – în care amestec intenţionat imaginea reală şi imaginea virtuală -, asta inseamnă că în acelaşi plan nu ştiu niciodată dacă văd imaginea virtuală sau imaginea reală. Dacă privesc faţada, care e mai mare decât clădirea, nu ştiu dacă văd reflexia cerului sau cerul în transparenţă… Dacă privesc apoi copacul prin cele trei planuri de sticlă, nu ştiu niciodată dacă vad copacul în transparenţă, în faţă, în spate, sau reflexia copacului. Şi când plantez doi copaci în paralel ca din întâmplare în raport cu un plan de sticlă, nu pot să ştiu dacă există un al doilea copac sau dacă este un copac real. Acestea sunt jocuri pentru a te introduce in bucătărie, aş spune bucătăria arhitecturală, cea pe care n-ar trebui s-o dezvăluim niciodată şi despre care trebuie, din când în când, să vorbim. Acestea sunt mijloace pentru arhitect de a crea un spaţiu virtual sau un spaţiu mintal, este un mod de a abuza simţurile şi este, mai ales, un mod de a conserva un teritoriu de destabilizare.”[9]

Într-o societate deja confuză, într-o eră a ecranului care ne “abuzează simţurile”, mă întreb, de ce alege arhitectul să scoată în evidenţă tocmai acest lucru. N-am fost acolo şi pot doar să-mi imaginez, pe baza unor poze şi a descrierii de mai sus a autorului, spaţiul virtual creat. Şi primul gând exagerat este ca aş intra într-un ecran de sticlă vrând să ating copacul. Iar odată acolo, voi fi puternic impresionată de efectele vizuale formate care mă vor absorbi total. Pentru că “obiectul singular este redat acestei dimensiuni enigmatice, neinteligibile chiar de către cel care l-a creat, care ne obsedează şi ne încântă”[10], după cum observă Jean Baudrillard în acelaşi dialog.

Totodată, Pallasmaa consideră că “un obiect de arhitectură n-ar trebui să devină transparent în rolul utilitar şi raţional. Trebuie să-şi păstreze secretul şi misterul nepenetrabil pentru a ne incita imaginaţia şi emoţiile.”[11]

Deşi nu sunt în măsură să critic în vreun fel acest tip de arhitectură, rezultatul unor minţi fantastice, cu atât mai mult să o culpabilizez pentru declinul societăţii, nu pot să nu observ că mulţi arhitecţi geniali, precum Jean Nouvel, Calatrava sau Gehry, au fost la rândul lor cumpăraţi de societate, transformaţi în mărci înregistrate, în alte panouri publicitare ale succesului.

[1] Anestetica / Neil Leach, p7, adaptat din Crima perfectă / Jean Baudrillard

[2] Anestetica / Neil Leach, p8

[3] Anestetica / Neil Leach, p40

[4] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p22, trad. autorului: “The hegemonic eye seekes domination over all fields of cultural production, and it seems to weaken our capacity for emphaty, compassion and participation with the world.”

[5] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p19, trad. autorului “The dominance of the eye and the suppression of the other senses tends to push us into detachment, isolation and exteriority. The art of the eye has certainly produced imposing and thought-provoking structures, but it has not facilitated human rootedness in the world.”

[6] The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p22, trad. autorului “The current industrial mass production of visual imagery tends to alienate vision from emotional involvement and identification.”

[7] Anestetica / Neil Leach, p40; cu trimitere la Wlad Godzich, Cuvant inainte la Paul de Man, Rezistenta la Teorie

[8] Critica facultăţii de judecare (Trecerea de la facultatea de judecare a frumosului la facultatea de judecare a sublimului) – I. Kant

[9] Obiectele singulare / Jean Baudrillard + Jean Nouvel, p12; Jean Nouvel vorbind despre Fundatia Cartier

[10] Obiectele singulare / Jean Baudrillard + Jean Nouvel, p16

[11]The Eyes of the Skin / Juhani Pallasmaa, p62, trad, autorului. “A piece of architecture should not become transparent in its utilitarian and rational motives; it has to maintain its impenetrable secret and mistery in order to ignite our imagination and emotions.”

[ introducere ]

2010-04-22T03:46:00.003+03:00

All material in nature, the mountains and the streams and the air and we, are made of Light which has been spent, and this crumpled mass called material casts a shadow, and the shadow belongs to Light.

(Louis Kahn)

Motivul pentru care am ales acest subiect este datorat în primul rand temei delicate a proiectului de diplomă. Sunt pusă pentru prima dată în ipostaza în care trebuie să amenajez şi să construiesc un spaţiu accesibil pentru toţi[1]. Şi dacă, până nu de mult, întelegeam prin asta câteva rampe aruncate repede la finele proiectului, pentru a fi în acord cu legislatia, mă bucur acum să descopar că lucrurile sunt mult mai profund complicate.

“Access for All” îi include pe “toţi”: copii, bătrâni, persoane cu handicap- nu numai locomotor, dar şi vizual sau auditiv- care putem fi chiar noi in viitor. În privinţa accesibilităţii, oraşele de azi prezintă o mare problemă, şi mai mult, ele tind să ia o direcţie radical greşită cu privire la percepţie, situând-o în dezacord cu condiţia umană.

Chiar şi acum, după o cantitate suficientă de documentare, încă atribui termenului “percepţie” o trimitere către vizual, deşi propria-i definiţie se referă la toate manifestările exterioare care pot fi sesizabile şi care se revarsă asupra noastră fără nicio altă interpunere, conducând către cunoaşterea lumii înconjurătoare[2]. Este un proces psihic de înţelegere sau cunoaştere prin intermediul tuturor simţurilor, nu e sinonim cu “a vedea”.

Problema, dezvoltată şi analizată în primul capitol, este tocmai această mentalitate generală a lumii de a atribui un înţeles mult prea însemnat imaginii pe care o vedem, mai exact imaginii care ni se arată, şi de a suprima celelalte simţuri care de fapt ne definesc cu adevărat existenţa.

Arhitectura în special este poate cea mai de impact formă a acestei absurdităţi, care, prin dezvoltarea tehnologică şi mai grav, prin scuza unui manifest artistic, tinde să manipuleze. Ea ne obligă de multe ori la atenţie forţată, ne transpune într-un alt univers, într-o lume în care să uităm de problemele sau de rutina vieţii noastre şi în care să ne vindem unor iluzii care oferă pentru scurt timp un sentiment sec de excitaţie.

În percepţia lumii oricine poate recunoaşte o latură vizibilă si una invizibilă: cea vizibilă corespunde unor obiecte reale, palpabile, lizibile, iar cea invizibilă răspunde la senzaţii, emoţii, sentimente, la trăirile unui om care trăieşte. Aceasta din urmă, cea care ne ghidează acţiunile şi reacţiunile şi ne defineşte starea de a fi, este deseori înghiţită de o societate care ne absoarbe simţurile prin seducţie cu imagini şocante şi promisiuni deşarte.

Cel de-al doilea capitol îndeamnă la o conştientizare a acestei laturi invizibile, a simţurilor care ne definesc percepţia asupra lumii şi propria existenţă, spre o înţelegere de sine mai sinceră şi mai profundă, necesară întreţinerii sufletului.

Se afirmă că arhitectura trebuie să susţină această mişcare, fiind mediul principal de desfăşurare a experimentării lumii.

În capitolul al treilea se definesc şi se descriu aceste simţuri principale prin care percepem lumea: un spaţiu trăit este un spaţiu văzut, atins, auzit, mirosit şi gustat. În mod conştient sau nu, el acţionează asupra stării interioare a omului.

Pe lângă câteva concluzii, ultimul capitol prezintă în linii mari fundamentele unei arhitecturi fără obstacole fizice sau psihice, o arhitectură care să se adreseze tuturor şi în care să se poată trăi liber.

Întreaga lucrare intercalează exemple şi note personale care îi dau tonul, cu alte păreri publicate, susţinând si continuând în principal viziunile a doi recunoscuţi arhitecţi contemporani, ale caror proiecte şi cuvinte se bazează pe dezvoltarea şi buna conservare a unei lumi interioare pe care arta şi arhitectura ar trebui să o susţină: Peter Zumthor şi Juhani Pallasmaa, însoţiţi de asemenea de părerile sau contrapărerile altor însemnaţi filozofi şi arhitecţi care s-au confruntatat cu subiectul. Ea se prezintă sub forma unui manifest care indeamnă spre o apreciere spirituală şi o reîntoarcere la simţuri, ca o soluţie alarmant necesară trăirii şi supravieţuirii.

[1] Competiţia Shindler Awards 2010, “Access for All”- Berlin- concurs dedicat adaptarii în vederea folosirii de către persoanele cu disabilităţi, a unui sit cu caracter recreaţional şi sportiv, situat în imediata vecinătate a Olympia Stadion.

[2] PERCÉPȚIE, percepții, s.f. 1. Proces psihic prin care obiectele și fenomenele din lumea obiectivă care acționează nemijlocit asupra organelor de simț sunt reflectate în totalitatea însușirilor lor, ca un întreg unitar; imagine rezultată în urma acestei reflectări; p. ext. facultatea de a percepe fenomenele lumii exterioare; înțelegere, cunoaștere. – Din lat. perceptio, fr. perception. Sursa: DEX '98

PERCÉPE, percép, vb. III. Tranz. 1. A sesiza ceva cu ajutorul simțurilor și al gândirii, prin reflectare nemijlocită; p. ext. a înțelege, a pricepe. – Din lat. percipere Sursa: DEX '98

[ gânduri ]

2010-04-22T03:22:00.014+03:00

Ca dovadă a situaţiei critice în care ne aflăm este însăşi această criză mondială, reală sau nu, mediatizată constant şi impregnată în minţile noastre alături de razboi şi de sfârşitul lumii şi fie că adoptăm o atitudine neutră sau contrară, există presiunea acestui lucru şi cu toţii aşteptăm ceva. O schimbare. Încă nu am sări la concluzii abstracte, deşi majoritatea dintre noi credem în Dumnezeu, măcar de frică. Şi am vrea să credem că “omenirea are o menire”, că e bine să îţi iubeşti aproapele, că binele e bun şi tot răul e înspre bine. Dar ştim cumva că asta depinde de noi; religia ne sfătuieste să comunicăm cu Divinul, prin rugăciune, meditaţie şi altele. Se apelează deci la o altă latură a noastră, cea spirituală, care în primul rând e a noastră şi trebuie dezvoltată. Şi o dezvoltăm pentru că “realitatea” în care trăim nu funcţionează, pentru că oamenii suferă şi prezicerile viitorului tind să pară pesimiste. Şi atunci când nu ne mai putem baza pe societate şi pe regulile ei va trebui să ne bazăm pe intuiţie. Şi intuiţia ţine de simţuri. Iar toate simţurile sunt divine.

Tragem, deci, concluzia ca ceva nu funcţioneaza bine. Poate ne-am obişnuit deja cu viaţa în alb şi-n negru şi în infinite nuanţe de gri pe care avem cel puţin curiozitatea să le aşteptăm. (Oare dac-am şti că viaţa e doar negru am mai trăi-o?) Aşa suntem, ne zicem, asta ne e dat. Mergem mai departe, facem ce putem. Şi ce facem?

La ştiri se anunţă multe sinucideri în viitor, pe fundalul Crizei şi al Sfârşitului. Sigur multe dintre ele vor fi tocmai pentru că s-a anunţat la ştiri. E ok, e normal ca unii dintre noi să-şi piardă minţile în situaţia asta. Noi ne vedem de ale noastre. Şi continuăm. Pe de o parte n-au oamenii casă, pe alta dăm 30 milioane de euro pentru o noua iluzie în vechiul Cocor; n-om sta foarte bine cu sănătatea, dar măcar avem cel mai înalt brad din Europa; ne minţim cum putem; creem viruşi şi anti-viruşi, cumpărăm fericirea cu droguri şi durerile de cap cu alte medicamente. Cu cât mai mare şi lucios, cu atât mai mare succesul. Şi pe mulţi asta ne mulţumeşte.

În loc de intrebări de genul “ce facem pentru societate ca să meargă? cum scăpăm de criză? “ ar trebui să ne întrebăm ce facem noi. Să închidem ochii. Să ne trezim în întuneric şi să lăsăm corpul să ne lumineze calea. Să ne lăsăm duşi de stare. De o adiere de vânt, de un miros, de-un dor. Şi nu doar o dată pe lună sau pe an când şi dacă reuşim să fugim în munţi pentru câteva zile. Acasă. Când lucrăm sau când suntem cu prietenii, când dormim sau când ne plimbăm pe stradă.

Părerea mea

Dusă la extrem, chiar şi această încercare de a conferi lucrării un “discurs academic” este o limitare a simţurilor şi o formă de îngrădire sau modelare a gândurilor care vin natural, propriu. Pentru că aşa trebuie? Scopul este să te faci înţeles, şi să faci pe alţii să înţeleagă ce ai tu de zis, dar nu vrei să îi convingi de cum vezi tu lucrurile, că poate te inşeli. Şi poate alţii au descoperit alte gânduri mai adevarate pentru ei. De aia spun “părerea mea”.

Faptul că scriu asta, deşi de ce într-o lucrare de licenţă unde chiar nu-şi are rostul, este tot o formă de revoltă asupra unei societăţi care îţi impune reguli. Mai ales de exprimare. Şi de estetică şi de o aşa zisă moralitate. Cu scopul de a avea un rost într-o societate care nu-mi place, pentru societate. O societate care mă droghează cu vise superficiale, cu ţigări, mâncăruri şi băuturi sintetice, de care cu greu mă pot lăsa.

Eul nu poate sa vorbească despre simţuri, fără să simtă. Şi vă zice: nu mă credeţi, doar simţiţi.

Aleg să nu mai simt ce nu-mi place. Să ignor, să plutesc deasupra, să nu aud, să nu văd. Să mă detaşez de sentimente ar zice unii? Nu, din contra. Să caut un sentiment bun în orice. Pierderea cuiva drag, lacrimile şi tremurul din suflet înseamnă o recunoaştere a acelui suflet pe care te-ai bucurat să-l cunoşti. Şi în acel moment tu plângi de fericire. Dorul este acel gând al acelei fericiri. Îţi aminteşte de un suflet care iubeşte în continuare. Al tău, prin alţii, aici, în prezent. Drama morţii noastre este de fapt fericirea trăirii. Şi dacă fericire sună prea a scop uman, atunci doar trăire. Dar pe care n-o trăim de frica acestui gând. Atunci de ce să gândim aşa? Cred că să fim optimişti.

Frica morţii ne-a adus aici, încercarea de a descoperi cât mai multe până murim. Şi de a fi admiraţi, poate în primul rând asta. Şi frica asta ne-a consumat toată existenţa, până am uitat s-o trăim. Ea e ca să fie trăită, şi e îndeajuns. Nu e un scop. Şi dovada ei sunt tocmai aceste emoţii şi sentimente şi simţuri. Şi astea sunt date de forţa superioară care le-a creat. Şi tocmai de aceea ar trebui să ne bazăm pe ea ca nu le-a facut degeaba, ca prea le simţim. Şi are ea un plan cu noi după. Prin reducere la absurd, dacă ar fi degeaba, atunci totul ar fi o glumă proastă; şi parcă sună prea... absurd.

Dar chiar dacă n-ar avea continuitate în forma sub care sunt, e îndeajuns să le simţim acum şi suntem recunoscători şi facem tot ce putem ca să le trăim adevărat. Şi aşteptăm cu încredere orice urmează. Că plânsul e de fapt râs, şi răul e bine, şi moartea e viaţă, toate se reduc în existenţă.

Mă gândeam odată poate, că aş vrea să fiu faimoasă. (=iubită?) Sau altcineva ar fi vrut asta pentru mine şi eu să nu dezamăgesc ca să nu supăr. Acum nu mai vreau asta. Vreau doar să trăiesc eu cu mine cum mi s-a dat. Să iubesc. Alături de alţii ca mine cu care să ne bucurăm împreună. Şi aleg să nu vreau ce mi se oferă. Materialitate contra spiritualitate.

Deşi reticientă în a păstra această ultimă parte a lucrării şi sfătuită să nu las o formă aşa brută, consider totuşi aceste gânduri ca efect al documentării şi al societăţii prezente asupra simţurilor mele şi pe care aşa simt nevoia să le exprim.

Lucrarea este scrisă în primul rând din punctul de vedere al unui om care vrea să fie liber şi care îşi doreşte, drept consecinţă, ca lumea în care trăieşte să fie la fel.

„Orice om trebuie să ţipe. Este de împlinit o mare lucrare negativă, distructivă. Să facem din nou curăţenie” (Tristan Tzara, 1916, citat de C. Prut).

[exemple]

2010-04-22T02:06:00.010+03:00

Peter Zumthor / Atmospheres

Interiors are like large instruments, collecting sound, amplifying it, transmitting it elsewhere. That has to do with the shape peculiar to each room and with the surface of materials they contain, and the way those materials have been applied. The Sound of a Space

Capela Saint Benedict - Sumvitg

Băile Termale - Vals ------------------------------------------------------------------------------------------------- ------------------------------------------------------------------------------------------------- -------------------------------------------------------------------------------------------------

Steven Hall - The Stretto House - Dallas, Texas

Casa reprezintă formula arhitecturală a unei partituri muzicale formată din patru părţi care se întrepătrund, proces denumit “stretto”. Aceasta permite divizarea spaţului astfel încât fiecare parte să se continue în cea următoare. Astfel, pardoseala depăşeşte următorul nivel, acoperişul întrece pereţii, iar pereţii ondulaţi atrag lumina soarelui către spaţiul interior. Se apelează la simţuri şi la percepţia artistică într-o experienţă arhitecturală formată din secvenţe de lumină, texturi şi mirosuri, pe fundalul muzical al unui pârau ce traversează situl

Gordon Murray & Alan Dunlop - The Hazelwood School - Glasgow

Şcoală destinată copiilor cu disabilităţi, al carei design şi particularităţi stilistice şi tehnice se modelează în jurul corpului omenesc şi al simţurilor, într-o clădire vibrantă şi plină de căldură

Alvaro Leite Siza - TOLO HOUSE

HerbertBayer - Lonesome city dweller

[bibliografie]

2010-04-22T01:35:00.002+03:00

1. Peter Zumthor / Thinking Architecture, Ed. Birkhäuser;

2. Peter Zumthor / Atmospheres: Architectural Environments - Surrounding Objects, Ed. Birkhäuser

3. Juhani Pallasmaa / The Eyes of the Skin (Architecture and the senses), Wiley-Academy 2005

4. Juhani Pallasmaa / Hapticity and time, articol din Architectural Reiew nr.1239, mai 2000

5. Steven Holl / Haptic Realm, Meshing Sensation and Thought

6. Maurice Merleau Ponty / Phenomenology of Perception, Routledge London 2002

7. Neil Leach / Anestetica, Ed. Paideia 1999, colecţie: Spaţii imaginate

8. Jean Baudrillard + Jean Nouvel / Obiectele singulare, Ed. Paideia 2005

9. Bernard Tschumi / Architecture and Disjunction, Cambridge MIT Press 1994

10. Immanuel KANT / Critica facultăţii de judecare, Ed. All 2007, Colecţia Opere Kant

11. Immanuel KANT / Despre formă şi principiile lumii sensibile şi ale celei inteligibile

12. Johann Wolfgang Goethe / Lumină şi culoare. Afinitatea dintre simţuri şi realitate (introducere la Teoria culorii ) / Gândirea lui Goethe în texte alese- alegerea şi sistematizarea textelor, traducere şi comentarii de Mariana Sora , Bucureşti: Minerva ,1973)

13. Christian Norberg-Schulz / Genius Loci, Towards a Phenomenology of Architecture, Rizzoli, New York. 1980

14. Martin Heidegger / Originea Operei de Artă, Humanis, Bucureşti 1995

15. Gaston Bachelard / The Poetics of Space, Boston 1994

16. Philip Ursprung / Earthworks: The Architecture of Peter Zumthor - Eseu Pritzker Architecture Prize 2009

El Croquis nr. 88, 89- Peter Zumthor

El Croquis nr. 78- Steven Holl

http://www.arcspace.com/books/zumthor/

http://www.newgeography.com/content/00444-architecture-age-austerity

http://www.ebility.com/articles/beyondappearances.php

http://storiesofhouses.blogspot.com/2006/04/stretto-house-in-dallas-by-steven-holl.html

CONTAINERS

2009-09-29T21:32:00.011+03:00

arhx

2009-07-13T11:02:00.019+03:00

[pareri]

2009-07-12T03:54:00.017+03:00

________________________________________________________________ ________________________________________________________________ ________________________________________________________________ RETETA ________________________________________________________________ Mi-amintesc acum cativa ani ma plimbam cu o prietena prin oras, proaspat intrate la facultate, cu cunostinte minimale in a tine creionul in mana dar fara vreun fel de background arhitectural de la parinti sau scoala, ne intrebam ajunse in fata unei cladiri contemporane “ciudate” cum sa ne dam seama daca acea cladire “merge” sau e frumoasa sau orice fel de critica din ce mai auzeam la noua scoala. Pe atunci o luam ca atare: obiect singular de arhitectura in mijlocul orasului. Orice iesit din comun e frumos? Cum ne dam seama? ______________________________________________________________ Dupa rasfoit niste reviste, capatand incredere in niste persoane pe care le consideram ca “stiu ce zic” si adoptandu-le concepte, se mai adauga un pic de bun simt si un strop de personalitate si nu peste mult timp se scoate din cuptor, se pune in fata cladirii, si se incepe analiza. iti dai seama atunci ca trebuie sa te indepartezi de cladire, ca sa-i cuprinzi imprejurimile, s-o poti incadra intr-un context de forme si texturi diferite. Conlucreza? Deranjeaza? Apoi sa te plimbi unpic pe strada, sa observi lumea care trece pe langa ea. Daca reprezinta un obstacol sau e primitoare, daca apartine atat orasului si a cetatenilor cat si a proprietarilor sau poate se baricadeaza si se dezice de tot mediul ei inconjurator. ________________________________________________________________ Prea rece sau prea fierbinte, nu destul de condimentat, merge cu vin alb sau rosu sau poate e exact de ce-ti era pofta. Sunt simturi care tin de fiecare in parte, si pe care le dezvolti dupa propriul gust. Doar sa nu uiti ca gatesti in cantitati industriale, si vei asigura hrana nu numai pentru tine cat si pentru familie si vecini, timp de multi ani. Asa ca sa te bucuri de mancare si sa-ti placa si s-o incalzesti mereu si s-o servesti cu desert din cand in cand. Sa n-ajunga sa-ti satisfaca foamea doar. Si ca bucatar, urmatorul tau scop este de a servi mancarea ta in restaurante. Ca sa guste toti si sa-ti ceara reteta. ________________________________________________________________ "gandurile adevarate sunt fixate in piatra catedralei"[JACQUES LE GOFF] Mai pot "fixa" ganduri obiectele arhitecturale de azi? ________________________________________________________________ Daca in trecut relatia cu absolutul era inteleasa in special si in multe cazuri strict prin prisma Crestinismului, prin intermediul lacaselor de cult (temple, catedrale, adevarate opere divine cu o arhitectura speciala, iesita din comun), astazi ne minunam mai degraba de structura unui pod sau unei cladiri de sute de metri inaltime, etc. “Gandurile adevarate” sunt fixate in primul rand in noi (indiferent de mediu), si pe baza lor se modeleaza intregul nostru univers (material sau spiritual). Cred ca in primul rand ar trbui sa ne intrebam in ce masura noi, (ca fiinte individuale si ca societate, ca arhitecti ai propriilor vieti si ai oraselor), mai raspundem unor chemari interioare, mai cautam intelesuri sublime si cat de mult ne putem indeparta de la viata cotidiana in care predomina nevoia exagerata de profit si bunastare materiala cu orice pret, in schimbul dezvoltarii unei gandiri pure, sanatoase. ________________________________________________________________ [arhitectura de azi] ________________________________________________________________ Orasul este un corp organic, in continua miscare si schimbare, pe care ne mulam si care se muleaza pe noi incontinuu, care se adapteaza “cum poate/putem” la ultimile standarde pe care i le impunem. Este un oras nascut din nevoile noastre, atat materiale cat si spirituale, dupa fiecare caz in parte. Arhitectura oraselor a raspuns intotdeauna noilor tendinte si stiluri, la trecerea la noi si noi tehnici de constructii, de materiale si programe sociale sau arhitecturale. ________________________________________________________________ Arhitectura de azi are rolul de a reconcilia un oras traditional care nu mai poate fi renascut, cu un oras “modern” care sa ne satisfaca. Acest “ghiveci de stiluri” care de multe ori este interpretat gresit la nivel general, isi are justificarea prin faptul ca avem nevoie de varietate, ne ghidam dupa ce vedem si auzim, solutia ideala fiind imbinarea tuturor acestora intr-un ambient placut tuturor. ________________________________________________________________ Arhitectura de azi (in special in cazul nostru) tinde sa se dezica de o perspectiva antropologica, de faptul ca orice forma sau cadru influenteaza gandirea si comportamentul nostru. Tinde sa apartina mai mult unei culturi tehnice, stiintifice, decat unui sentiment pur pe care ar trebui sa-l transmita obiectul artei intr-o interpretare simbolica. Relatia omului cu lumea este mai degraba inteleasa sau (liber)interpretata din opere literare sau muzica sau filme, decat din ceva construit de om pentru om, in care acesta ar trebui sa se regaseasca cel mai bine. ________________________________________________________________ Johan Wolfgan von Goethe spunea ca “arhitectura este muzica inghetata” (“I call architecture frozen music”). Adica sa raspunda unor simturi interioare, sa trezeasca emotii, sa nu se limiteze la rolul functional si estetic al obiectului intr-un cadru. Si pentru asta se face in primul rand apel la cetatean, singurul care detine controlul in fata autoritatilor si a artistului.(Octav Doicescu). Acesta trebuie educat, spre o apreciere mai profunda a artei, spre o intelegere de sine mai sincera. ________________________________________________________________ [a trai mai putin mecanic, mai mult fizic si psihic] ________________________________________________________________ Societatea de azi este o reactie exagerata la haos si anarhie, tinde sa ne vrea pe toti roboti pentru mai multa productivitate; paradoxal noi suntem societatea desi majoritatea n-ar prefera serviciu 8 ore pe zi si prea putin timp liber pentru a ne regasi gandurile adevarate; asta in cazul in care mai avem puterea sau mai simtim nevoia vreunei clipe intime si nu “ramanem” la servici restul zilei. Omul poate fi liber in gandire in orice mediu. Trebuie sa faca insa distinctia intre o realitate artificiala, aceea a societatii, si una spirituala, aceea a sa, sa le imbine armonic si sa le dezvolte dupa propriul plac. Asta ar putea fi definitia unui “om echilibrat” si viitorul unei societati echilibrate. ________________________________________________________________ [diferenta intre a te lasa transformat si a transforma] ________________________________________________________________ Rareori gasim ceva “exact pentru noi” in societate, fie ca e un loc de munca sau o relatie interumana sau orice legatura exterioara. Avem de ales intre a ne plange constant de asta si a face lucrurile sa fie ale noastre, sa le modelam dupa simturile interioare. Pentru asta trebuie mai intai sa ne modelam pe noi, sa cunoastem aceste simturi, sa gasim raspunsul la ce ne face cu adevarat fericiti si apoi sa incepem sa le creem. ________________________________________________________________ ARHITECTURA SI MUZICA ________________________________________________________________ Legăturile existente între două arte aparent foarte diferite, dar între care există strânse conexiuni din punct de vedere filosofic, structural sau stilistic. Conlucrarea celor doua arte este prezentă involuntar pretutindeni, de la clădirea de birouri din centrul oraşului pe fundalul zumzetului produs de maşini şi oameni, la căsuţa din pădure ce imediat ne trimite la sunetul pârâului şi foşnetul frunzelor. Acestea pot fi traduse una prin intermediul celeilalte şi mai mult, se pot influenţa una pe alta, putând colabora voluntar pentru obţinerea unei creaţii complete. ________________________________________________________________ [Studii de caz] ________________________________________________________________ a. În cartea sa "Emblems of Mind: The Inner Life of Music and Mathematics.", Edward Rothstein încearcă să dezvăluie asemănările dintre muzică şi matematică. Deşi una este ştiinţă iar cealaltă artă, una utilă, cealaltă aparent pur decorativă, ambele creaza abstracţii pe măsură ce sunt explorate şi se folosesc de aceste abstracţii pentru a crea conexiuni, ambele folosesc frumosul şi proportia şi ne invată să dăm un sens vieţii atât în artă, cât şi în ştiinţă. Accentul se pune pe proporţie. Stabilirea unui ritm sau raport este un proces mental sofisticat ce necesită comparaţia între două sau mai multe obiecte şi evaluarea asemănărilor şi deosebirilor între ele. Deoarece crearea unui raport inseamnă a atribui numere acestei relaţii, ne ofera totodată posibilitatea de a compara nu doar obiecte din acelaşi sistem ci si din sisteme sau lumi diferite. Numărul 2 de exemplu, poate însemna lungimea unei linii, sau numarul de elemente, sau frecvenţa bătăilor unui instrument muzical. Citându-l pe Vitruvius, “Symmetry resides in the correlation by measurement between the various elements of the plan, and between each of these elements and the whole” ; comparând simetria unei clădiri cu simetria corpului uman, acesta remarcă armonia dintre fiecare element cu totul său. ________________________________________________________________ b. O altă referire directă la subiectul ales o constituie cartea “Architecture as a Translation of Music" de Elizabeth Martin. “ Together, architecture and music will stand as the arts closest to the functioning of the human cognitive and affective apparatus. The computer will act as the bridge allowing us to truly enter the intimate structures of the two arts for the first time. In dataworlds buildings flow and music is inhabited. Architecture and music are bonded into a new discipline: archimusic.[…]” Este vorba de un proiect digital, un program, prin intermediul căruia sunetele pot fi văzute iar imaginile pot fi auzite. ________________________________________________________________ c. Un caz special de studiat îl constituie atât bibliografia lui Iannis Xenakis, cât întreaga sa viaţă. Compozitor, inginer şi arhitect, nu numai ca a a teoretizat legăturile dintre forme şi sunete, punându-şi totodată în practică teoriile atât prin intermediul muzicii cât şi prin arhitectură. Defineşte termenul “polytope” ca acel spaţiu în care culoarea, lumina, sunetul şi structura lucrează împreună generând o creştere spirituală şi senzuală. Exemplul cel mai potrivit care concretizează aceste studii il constituie Poème électronique: Philips Pavilion, în cadrul Expoziţiei Universale şi Internaţionale de la Bruxelles, 17 aprilie- 19 octombrie 1958. Reunind artişti din toate domeniile, sub directivele lui Le Corbusier, Xenakis (concept + design), Philippe Agostini (video), Jean Petit (graphic design + editor), Edgard Varèse (compozitor) şi H. C. Duyster (inginer), este primul proiect spaţial-electronic care combină arhitectura, muzica, filmul şi lumina într-un spectacol remarcabil pentru istoria multimediei._________________________________________________________________ _ În cartea Space Calculated in Seconds, Marc Treib explică detaliat conceptul şi dezvoltarea construcţiei, bazată pe geometria paraboloidului hiperbolic, examinând rolul ritmului, montajul cinematic, sunetul spaţializat şi compoziţia. În concluzie este o reuşita colaborare a anilor 50 a carei viziune ambiţioasă reuşeşte să depăşească contextul cultural şi politic al vremurilor respective. “The Philips Pavilion presented a collage liturgy for twentieth-century humankind, dependent on electricity instead of daylight and on virtual perspectives in place of terrestrial views” ________________________________________________________________ d. Un proiect contemporan a avut loc la Berlin anul trecut (1-5 iulie 2008), format din expoziţii şi conferinţe sub numele de Tuned City - Between sound and space speculation. Se propune o nouă evaluare a spaţiilor arhitecturale din perspectiva acustică, evaluând proprietăţile spaţiale şi comunicative ale sunetului, ca mijloc de planificare urbană. http://www.tunedcity.de/ ________________________________________________________________ e. Philip Glass este exemplul unui muzician contemporan, faimos pentru simfonii, coloane sonore pentru filme si opere muzicale, care a compus de mai multe ori piese dedicate clădirilor. În interviul acordat revistei Architectural Record, acesta discută procesul de a compune muzică pentru arhitectură şi posibilitatea de a colabora cu arhitecţi la un nivel mai înalt pe viitor. Neştiind multe despre arhitectură, artistul simte această strânsă legatură între cele două domenii: punctul de pornire este ritmul, care stabileşte structura, care este conectată apoi cu funcţiunea. [Concrete, Steel and Philip Glass] ________________________________________________________________ [Concluzie] ________________________________________________________________ Asa cum Bach corespunde bisericilor baroce, Wagner ne invită pe un tărâm fantastic, sunetul pârâului la căsuţa din pădure, muzica electronică contemporană la faţadele de sticlă, se poate spune ca fiecare stil muzical corespunde unui stil arhitectural. Dezvoltând mai mult, putem împărţi muzica în sunete sau instrumente şi le putem atribui elemente arhitecturale. Putem face o casă dintr-o melodie, aşa cum putem compune o piesa muzicală după o clădire. Artele tind să se unească, să conlucreze, permiţând astfel o libertate din ce in ce mai mare de exprimare. Sunt mijloace moderne, inovaţii tehnologice pentru e crea noi senzatii, noi plăceri.

m.a.d. bubblez

2009-07-04T21:40:00.010+03:00

muzeu arh + design

also,

p.s.y. bubblez

2009-07-04T21:26:00.007+03:00

vis

2009-06-20T03:14:00.007+03:00

Sunt cu sora mea. Ajungem la o tabara undeva in munti, intr-un peisaj aproape fantastic dominat de o stanca in forma de craniu, cu ochii cursi in cascade si cu un nume corespunzator: death ceva… Suntem inconjurati de multi oameni, e liniste. Deodata, panica generala. Barbati imbracati in negru si inarmati navalesc in tabara cu scopul de a ucide, fara un motiv prea clar, tot ce le iesea in cale. Parinti si copii fugeau haotic in cautare de adapost. Imi iau fratele de mana si fugim. Suntem acum in padure si ne ascundem printre copaci de oamnii rai. Ii vedem cum ne cauta si ne e frica, dar tensiunea si atentia urmatorului pas tine departe un gand prea rau. Ne intoarcem in tabara si intram intr-o casa luxoasa de vara, in cadrul complexului dar separata cumva, ca pentru un oaspete important. Era Rocco, the pornstar, si el prizonier in acest context, insa destul de in siguranta in casa lui cat sa-si pastreze aerul degajat al unui barbat caruia i-ar suge toate femeile pula dintr-o privire. Sora mea nu-i poate rezista mult. Sunt excitata. Ne-a primit prietenos si ma simt in siguranta si totul aici e atat de porno! Facem sex pe canapea si e exact cum imi imaginam. Imi las sora pe canapea si plec sa gasesc o cale de iesire sau macar un sens lucrurilor. Sunt afara printre carari serpuite si munti si vai si parauri. Dar situatia este din ce in ce mai grava, oamenii tipa morti, moartea si mai hotarata. Nu vad o rezolvare. Sunt ingrijorat pentru sora mea, o simt pierduta. Ma intorc la Rocco si vad prin peretii de sticla ai livingului oamenii cum cadeau impuscati in piscina cu apa rosie. Nu-mi gasesc sora. Sunt pierduta undeva pe un coridor alb lung si cu multe usi. Poate nici nu-i alb. Nu stiu cum am ajuns aici si ce sa fac. Intre timp oamenii rai au intrat si in locuinta vedetei. Plec. Am ajuns din nou la Rocco unde situatia este inca sub control. Acestuia ii venise jet-ul personal, cale sigura de scapare. Eu imi astept fratele. Il vad venind pe un balaur zburator, o fiinta fantastica puternica si prietenoasa. Raman uimita. Se coboara in fata casei pe terasa si ma urc in spatele fratelui meu. “Nu stiam ca ai un asa prieten!” Ne imbratisam si ne pregatim de plecare. In timp ce ne inaltam balaurul loveste usor jet-ul lui Rocco. Acesta zambeste si ne face cu mana in semn ca am ramas prieteni. Plecam. Sunt cu fratele meu.

animale

2009-06-20T03:00:00.004+03:00

in ordinea aparitiei (for merge): Timotei, “motanul bunicilor”, negru cu coada stufoasa; am convietuit cativa ani in tinerete pana sa ma mut cu parintii.Traieste in continuare, sa tot aiba vreo…100 ani -cat years?…pe-acolo. Este printre putinele animale cu care n-am reusit deloc sa 'comunic'. Nici cand era mai tanar, nu dadea deloc interes la altceva inafara de somn, mancare, si poate subtil celelalte activitati dinainte sa fie ..chm..castrat. Dar subtil, nu din ce-aveam s-aud mai tarziu de la alti maniaci. Cats or noncats. Sau poate eram eu prea mica.. Aflu acum, intreband-o pe mama, ca pe Timotei ea l-a luat de la o vecina care il chinuia, cand era mic. Si o poveste pe care multi ar critica-o, cum ca i-a adus odata 2 soricei (pe care i-a furat de la televiziune, de la filmarea de documentare sau experimente sau nu stiu) si i-a lasat liberi in apartament for Timotei's hunting pleasure. Ca sa-i dezvolte simturile de felina. Pe unul din soareci l-a gasit mort dupa scurt timp, celalalt a presupus ca a avut aceeasi soarta. Luni mai tarziu avea sa afle, facand curat pe balcon, ca soricelu isi facuse acolo cuib, in spatele unui dulap. Sfarsitul vi-l imaginati. Sadic? Se cheama legea naturii influentata de .. mama. Langa Timotei vine Wilma, o lupoaica cu labe groase care mi-a fost buna prietena. Pe vremea aia si pisica si cainele si cei doi parinti stateau intr-un apartament ceva mai departe de cel in care stateam noi doua surori cu bunicii. Apoi Timotei a fost pasat noua, urmand ca mama, tata si Wilma sa se mute putin mai tarziu la parterul scarii vecine. Unde am venit si eu. Sora mea a ramas cu bunicii si cu Timotei pana s-a mutat singura intr-o garsoniera de la aceeasi scara. Soon, the bloc will be ours MUHAHA! Acum apare Tabby, pisica adoptata de mama din fata bloculuii, o maidaneza tigrata in mai multe culori cu nuante de bej; Nu-mi amintesc multe nici despre ea, doar ca era cuminte si afectuasa si mama o iubea. Asta si cu faptul ca ea si cu Timotei au avut parte de cat-dates din care au iesit multi pui. Din toti acestia, la unu am tinut in mod special si l-am pastrat. Prima pisica nascuta in casa, leita tacsu, neagra cu coada stufoasa, Salomea aka Sally. Avantajul cu parterul este ca pisicile pot iesi in curte prin gaura de la balcon, mai ales cand curtea este destul de privata si populata de pisici. Dezavantajuj ar fi ca iti vin inapoi bortoase atat de des incat te saturi. Si cel mai rau e cand nu mai vin, ca in cazul lui Tabby care a disparut la un moment dat in circumstante dubioase. Au ramas deci, Wilma si Sally. Suferind mult dupa Tabby, mama s-a gandit (prost) ca ar putea s-o inlocuiasca cu o pisica care sa-i semene. Asa ca a luat prima pisica bej tigrata din fata blocului, i-a zis Flo de la Floricica si i-a aratat noua casa. Asta, o tiganca, cum a pus laba aici a si pus stapanire. S-a dat bine pe langa Wilma ca sa-i intre in gratii, desi pe Wilma n-o interesau lucrurile asa…minore. In schimb pe Sally, pe cat de frumoasa pe-atat de proasta, a tavalit-o de-atatea ori incat s-a retras saraca in camera mea de unde n-a mai iesit nici pana azi. Da, Flo e o fiara bolnava de nervi. Vine so mangai, se baga asa puternic in tine si-apoi de-odata MRREAU se smuceste, zgarie, musca si-apoi fuge dand din coada. Ce pot sa zic, inteleg si asta… Acum vreo 2 ani fac cunostiinta cu un baiat din Brasov si din vorba in vorba aflu ca e prieten cu vecina mea de sus. Si ca a venit de mai multe ori aici in vizita, cu catelu lui foxterrier. Si ca mereu cand venea era intampinat agresiv de o pisica bej tigrata cu paru zbarlit si gata de atac, pana o lua cainele la fuga. Meet Flo. Nu exista pisica sau caine sa-i tina piept pe teritoriul ei. Si ca o felina care se respecta, vana des pana sa se faca cat o vaca de grasa. Si nici acum nu se lasa. Vrabioare, porumbei, pisici, caini…. Le aducea in casa, jumate vii, apoi venea urland prin toate camerele chemandu-ne sa vedem ce ne-a adus. Oh boy oh boy! Bravo Flo, bravo. Sally e foarte dificila. Trebuie sa fii foarte atent cu ea sa capete incredere, iar daca o superi, intentionat sau nu, tine minte mult timp. Dar am trait mult impreuna cat sa-nvat sa o cunosc si viceversa. Pacat ca e asa prostuta cateodata dar e atat de simpatica ca n-ai cum sa n-o iubesti. Plus multe momente intime pe care doar eu le stiu. Odata cand avea pui, si-i crestea intr-o cutie in camera mea, a iesit putin afara si cand s-a intors, Flo era pe puii ei. A ramas tampa acolo pana s-a plictisit tarfa si-a plecat, apoi repede la pui. Banuiesc ca puterea unei mame n-a mers si in cazul ei. Acum, ma indoiesc ca din instinctul de felina si nu din cel de imitatie, intr-o zi, si ea ca si Flo, MIAU MIAU prin toata casa. Noi ?!?! Mergem sa vedem, uite-asa un vierme gras si verde. Braaavo, Sally, multumim. A fost greu? Era foarte mandra. Despre Wilma.. deja membru principal al familiei, cu o personalitate puternica si un simt al dreptatii foarte dezvoltat, imi amintesc multe. Desi blanda si prietenoasa, stiu ca latra la orice gest de violenta, de la parintele care isi certa copilul pe strada, la omul care scutura covoare pe bara din spatele blocului, sarea mereu in apararea celui dominat. Nu suporta nici un fel de asuprire. Au dus-o ai mei odata la montat cu un baiat de rasa ei. A iesit viol, nu vroia de nici un fel. In schimb plangea la orice maidanez jigarit de pe strada. Aschia nu sare departe de trunchi banuiesc…si ea mi-a fost ca o mama. Urmatorul membru al familiei e Scubi. Si nu Scooby ci Scubi, un maidanez pur de Bucuresti. L-am cunoscut in piata, intr-o vara cand vindeam inghetata la cornet langa un chiosc cu carne de pui. Cand se aducea marfa, resturile se aruncau la cainii care se strangeau acolo cu zecile. Unu singur n-apuca niciodata nimic, batut si de oameni si de caini, evident mi-a atras atentia. Cu greu m-am apropiat de el, ii duceam mancare in locuri separate de restul, apoi treptat incepuse sa vina dupa mine. Si venea prin parc, pana acasa, ca o luam pe jos pana la piata. Si m-astepta in fata blocului pana ziua urmatoare cand pleca cu mine unde ma duceam. De cateva ori a vrut sa urce si in troleibus. Prima oara cand a venit la bloc, ca orice caine fricos si las s-a rastit la o pisica. M-am suparat, i-am zis ca aici nu se face asa si n-a mai trebuit sa-i zic a doua oara. Intr-o seara cu el la piata, a venit tata cu masina sa ma ia. Nu stiam daca ramane acolo sau se intoarce singur la bloc, sau ce-o sa creada, era obisnuit doar cu mine, iar tata nu-l stia. Si cred ca mi-am exprimat supararea dar pe moment n-a contat. Asa ca m-am urcat in masina si am pornit si cand ma uit in spate, Scubi alerga pe strada dupa noi. Se pare ca l-a impresionat si pe tata, care a oprit masina, am deschis usa, si, surprinzator pentru un maidanez fricos care cu cateva zile in urma fugea si de muste, a sarit in masina fara sa ezite. De-atunci e recunoscut oficial de familie, dar a stat o vreme la bloc, pana a fost acceptat si de mama si primit in casa. E un caine foarte umil si recunoscator, s-a dresat singur ca nu cumva sa ne supere. Chiar enervant de cuminte. Cu Wilma n-au existat niciodata probleme de convietuire, fiind mult prea matura si desteapta pentru instinctul de gelozie evident la atatea animale. Poate stia ca e preferata familiei si oricum mai mult om decat caine, o doamna. Iar Scubi o respecta si nu-i statea in cale. Cand intra in calduri plangea usor la Scubi, doar era genu ei. Dar si asa, gradul spiritual in care se aflau nu permitea vreo interactiune cu toate instinctele animalice din ei. Wilma a murit la 14 ani in curtea din fata blocului si am ingropat-o in curtea de la Breaza peste care am plantat un mar. Marul creste si face mere multe :) Aici stau animalele in fiecare vara, cu bunicii, iar dupa Scubi plang toate brezencele cu 4 picioare. Intre timp acasa i-am facut loc scurt timp unei pisici batrane de la bloc, careia i-am zis Pisica Gri. Era gri. Venea din cand in cand pe la noi, mai manca, mai dormea, deja se obisnuise, pana cand am gasito moarta in curte. Dovada clara a acelor oameni care nu suporta animalele pe langa ei. In cazul de fata, a copiilor lor. Ultima “cucerire” ne-a gasit acum vreo 3-4 ani si a fost dragoste la prima vedere. Era un motan portocaliu cu zgarda, deci fusese al cuiva si abandonat sau pierdut. Venea deja de ceva timp in curtea blocului, se imprietenise cu pisicile din zona, si ne cam facea cu ochiul. Nu i-am rezistat mult. Am zis initial ca-l tinem putin, poate punem afise prin zona, da de unde! Ne-a vrajit. Fara sa-i enumar toate calitatile fermecatoare ca sa nu par exagerat de dubioasa, doar n-am mai intalnit pisica ca Smeagol, zis la bloc Jidanul si de bunicii care nu inteleg pronuntia Galbejitu. Dar este mai mult decat orice un Smeagol pentru ca merge asa de parca-i beat, se prelinge si se tranteste pe unde-apuca, in cele mai ciudate pozitii atipice pentru pisici, vorbeste cu tine cu o figura si o voce atat de expresiva ca-ti vine sa-l scoti la un suc. E acum, de cand a intrat in casa, Flo, va imaginati, CRIZEE!!! El calm si prietenos isi incearca abordarea tipica, trantindu-se pe jos cu bratele deschise si cu ochii mari, rostogolindu-se in asteptarea unei mangaieri. In schimb primeste gheare peste bot de la Flo iar cealalta proasta incepe sa raraie si sa hahaie pan-o ia la fuga inapoi in camera mea, speriata de propriile ei zgomote. A profitat Flo cateva luni, cand inca era tanar si nedezvoltat, l-a tavalit bine de cateva ori, dar el nu s-a lasat intimidat. Pana a prins putina putere si i-a dat-o cum nu se astepta Flo in viata asta. Tiganca, care cunostea poate pentru prima oara umilinta (eu m-am bucurat, am zis ca o razbuna pe Sally), nu s-a lasat. Au urmat strategii de atac, pe la spate, pe sus, il astepta la gaura de la balcon pe interior si-i mai ardea una dupa care o lua la fuga, manca toata mancarea chiar daca plesnea doar sa nu-i ramana lui; in curand teritoriile au fost din nou impartite: Sally ramane in camera mea, Smeagol ia camera cu balconul, iar Flo cu Scubi restul. Afara la fel. Teritoriul care era nu de mult era sub asuprirea imperiului F.L.O. acum traieste in dragoste si armonie sub domnia regelui Smeagol. Totul s-a intamplat treptat. A devenit foarte apreciat de fete, jucandu-se si alintandu-se cu ele. Cand intrau in calduri, i se ofereau ca caprele. L-am surprins mai de mult prinzand-o pe una de gat in pozitie de catsex, dar apoi lasandu-se sa curga pe langa ea, din nou pe spate, din nou cu mainile-n sus. Era prea mic sa stie cu astea. Si nu ca e jucaus, nu l-am vazut niciodata jucandu-se asa ca matza dupa coada, e foarte feelingos, se misca agale, vrea dragoste, mangaieri si discutii profunde, fumat un joint in pat de dimineata….nu exagerez mult. Iar in schimb, va fi in primul rand prieten, si apoi conducator. Dupa multe batalii si nunti sangeroase, Smeagol reuseste sa-si salveze femeile si copiii de intentiile necurate ale celorlalti motani. Erau o mare familie. Il vedeam dormind cu copiii si lingandu-le mamele, nu doar una. Stateau asa in iarba unii peste altii in miez de zi, cum n-ar fi acceptat niciodata vechea conducere. Puterea lui devenea de necontrolat, rar mai vedeai vreun motan, dar si ala orb si schiop. In schimb vremurile s-au ingreunat, din ce in ce mai multe fete de aparat, din ce in ce mai multi motani de alungat. Se lipsea de somn, de mancare, nu mai venea acasa cu saptamanile; iar cand venea, rupt si plin de cicatrici, zbierand si marcand orice pas, deabia il mai potoleam, adormea 3 minute in brate dupa care se trezea brusc si iesea la o noua repriza. Va imaginati cum aratau ceilalti motani. Devenise un schelet lung si murdar cu par pe alocuri si cu un miros de numa pisicile il inteleg. De 2 ori era sa moara, odata a venit cu o gaura in gat, muscat de caine sau ceva, in fine, a scapat. Altadata a facut o raceala letala pentru pisicile muritoare. Asa am decis cu mama sa do that thing. N-a fost un mod egoist de a-l tine mai mult pentru noi, am zis ca-i pentru binele lui lately nebun. In continuare il vad cu familia de sange afara, cu motanei mici si portocalii care se tin dupa el de parca stiu ca le e tata, cu pisici care nu mai stiu cum sa-i atraga atentia sa se gudure de el. Iar el, mai filingos ca niciodata le spala cu aceeasi prietenie cu care l-au cunoscut. Cand vine acasa anunta de departe ca sa-l auzim si sa-l intampinam si iese circ de nu ma lasa acum sa scriu.

(that dark)

2009-06-12T17:47:00.026+03:00

scotian.ro

2009-06-12T04:08:00.003+03:00

(+)

2009-06-12T03:57:00.010+03:00

AkzoNobel - colors of the world

amenajare stand

2009-05-10T20:31:00.007+03:00

AkzoNobel-colours of the world

signs and space workshop - EASA@bergun

2009-05-09T18:08:00.001+03:00

amenajare stand

2009-05-09T16:07:00.008+03:00

propuneri

2009-03-11T10:03:00.013+02:00

diverse

2009-03-02T03:49:00.033+02:00

ioana, prizoniera amazoniei

cataloage

2009-03-02T02:53:00.011+02:00

sigle

2009-03-02T01:50:00.006+02:00

BROSURA - cartier rezidential

2009-02-28T20:09:00.008+02:00

detalii landart

2008-09-03T17:51:00.011+03:00

perspectiva parc exemple@internet

detalii constructii

2008-09-03T17:20:00.015+03:00

1. Insertii ingropate de tip SCORBURA / VIZUINA, pe structura din lemn lamelar acoperite cu vegetatie, pentru a se integra in forma si specificul sitului. Utilizarea formei terenului prin ingroparea constructiei limiteaza expunerile la vant si diferentele de temperature si beneficiaza de inertia termica a pamantului. Aerodinamisul cladirilor (forma de dom, evitarea unghiurilor) vizeaza limitarea rezistentei cladirii la vant, prin reducerea suprafetelor perpendiculare pe directia vantului dominant. Piesa principala o constituie sala de sport, cu suprafata de ~600mp, sala sportiva multifunctionala cu spatii adiacente incluzand vestiare, depozite, comert, etc. Singura fatada vizibila este pe latura sud-est, inchisa printr-un perete de sticla protejat cu obloane care au scopul de a retine caldura noaptea si iarna , iar in timpul verii ce a apara impotriva insoririi excesive. Ferestrele au rol de captatori solari, astfel realizandu-se captarea pasiva a energiei solare.

Restul spatiilor de acest tip raman deschise la exterior, servind drept adaposturi de ploaie, spatii odihna-relaxare, locuri de joaca, etc

2.Workshop-uri de tip ECO-DOME, (celula centrala - axon) cu scopul modelarii materialelor naturale pentru obtinerea de land-art, cuprind spatii de lucru, conferinte, spatii adiacente pentru depozitari, grupuri sanitare, etc;

http://www.calearth.org/EcoDome.htm

Structuri din saci de pamant/nisip compactat, legati cu sarma si tencuitit cu chirpici si mortar de var. Fundatia se va face din cauciucuri uzate RE-used. Unul din principalele avantaje este crearea unor spatii ample ce pot adaposti diverse functiuni, cat si a unor spatii controlate dpdv energetic si climatic. Locuinta ecologica trebuie sa raspunda unei logici economice ce vizeaza obtinerea unui confort maxim printr-un consum minim de energie si cost. Captarea este in acest caz atat pasiva prin elementele arhitecturale cat si activa, prin panouri solare exterioare structurii. Mobila interioara poate fi facuta din acelasi material al structurii.

propunere

2008-09-03T16:15:00.010+03:00

[AXON - prelungire a corpului neuronului prin care influxul nervos se propaga centrifug, de la corpul celulei spre alta celula sau spre un organ efector, cilindru-ax, neurit; SURSA: MIC DICTIONAR ENCICLOPEDIC] parcul - organism viu, aflat in perpetua schimbare, modificandu-si forma, imaginea si continutul periodic; forma - generata de un focar activ in permanenta; focarul - materializat prin spatiile destinate workshopurilor de landart; landart - obtinerea unor produse, creatii, si expunerea ("plantarea") lor in perimetru parcului; creatii - vazute ca produse perisabile, concepute din materiale naturale de pe sit si/sau imprumutate din vecinatati; perisabil - imaginea parcului nu este fixa, ea se innoieste periodic, transformandu-l intr-un spectacol;

info

2008-09-03T15:53:00.011+03:00

reamenajarea parcului sticlariei,

Soseaua Vergului, Sector 2, Bucuresti

situarea zonei: Zona este situata in nord-estul capitalei, in Sectorul 2, in vecinatatea B-dului Muncii, Sos.Vergului, Parcului Morarilor si a Lacului Pantelimon, la sud de salba lacurilor Colentinei si a diagonalei verzi a terenurilor aferente acestora. Terenul se constituie intr-o zona verde existenta, insuficient amenajata, are cca. 6 ha, mai exact 61.710 mp, din care 39.170 mp teren cu destinatia de parc si 22.540 mp teren cu destinatia lacuri-balti. Forma terenului este neregulata si patrunde ca o „pana”, in interiorul fronturilor existente, nefiind vizibila din accesele adiacente. caracteristicile terenului: Accesul actualmente in parc se realizeaza folosindu-se cele doua intrari, insuficient valorificate, din Sos. Vergului, respectiv din Str. Ion Sahighian, semnalizarea intrarilor fiind deficienta. Parcul beneficiaza de un teren in panta si de o oglinda de apa consistenta, precum si de prezenta unei insule si a unei vegetatii masive de talie mare, cu un potential deosebit in zona si in cadrului sistemului de spatii verzi al Municipiului Bucuresti saracit in ultima vreme. In interiorul parcului actual, nu exista decat doua locuri de joaca insuficient amenajate, precum si activitati spontane de pescuit sau picnic de week-end, ale locuitorilor din zona adiacenta. Sistemul de iluminat, denivelarile si aleile pietonale, precum si dotarile existente, sunt insuficiente si intr-o stare de degradare. Avand in vedere bogatia vegetatiei existente, spontane, se va opta pentru pastrarea integrala a vegetatiei existente si realizarea unei amenajari peisagistice ecologice, propunerea unor zone de parcare, precum si realizarea unor legaturi pietonale cu vecinatatea existenta, fara a se depasi P.O.T. general de 10% In studiul proiectului, terenul descris mai sus va fi considerat teren pentru dezvoltarea unui PARC ECOLOGIC care va cuprinde doua nuclee functionale principale: zona odihna-relaxare-contemplare si zona de sport-agrement, pastrandu-se ideea de amenajare peisagistica de tip ecologic, folosindu-se functiuni care sa afecteze cat mai putin existentul, precum si realizarea de texturi, cromatica si ambianta adecvata. poze sit

info

2008-08-31T05:52:00.003+03:00

Part of FLOCKING BUCHAREST

Tutors - Dorin Stefan, Dan Dinoiu, Florin Tudor

Starting from the fact that Bucharest has no logical structure (street schemes or functional systematisation), the purpose is to bring back to life a desintegrated quarter near the centre of the city. It used to be an old residential area and suffered many bad interventions during the years.

By putting together all the individual projects and by creating physical or simbolical connections between them, it will finally generate an urban algorithm that will fit in and complete the chaotic structure of the town. (in work)

site

Surrounded by the tall walls of the communist buildings and by a thread-like Dambovita river trapped in a concrete drain (with no use for the city or its citizens), the neighbourhood is today a mixture of old ruined houses, new office buidings aleatory placed, deserted industrial areas, blocked or broken streets ... (go back to see photos)

concept

2008-08-31T04:43:00.002+03:00

Got stuck in my mind, walking through the industrial area, the image of a tap coming out the wall of an abandoned factory and, although everything around seemed dead, it was leaking water, enough to make a small lake there. The asphalt in front of the tap was covered with a thin layer of red paint which was impregnated there like a stain. The water made it shiny.(see)

These factories, deserted for a long time, occupy a large unused surface. Plus, they are obstacles for the new buildings constructed near, placing them even more in the past and in oblivion. But except that, there is that atmosphere that incite us, the uncomfortable image of machineries, a cold metalic breeze of a scenery mostly known through keyhole.

I saw there a large tap feeding from the ground, from Dambovita, spreading its “essence” in the city. A metalic pipe , an opened tube, to invite us to an underground route at the surface.

A compact and unitar volume, not penetratable in its length to underline the natural direction of the neighbour buildings, but which opens infinitely through it. Concomitantly, it assures an underground connection, to remind us of the purpuse the river should have in the city and to offer the neighbourhood a lost concept of a waste ground.

It wants to be a rupture from the concrete cage in which Dambovita lives today, taking it through another channel, more violent, but opened to everybody, which in the end unleashes an autonomous path, dependent of the history of the place and of its neighbours.

TEAVA - perspective

2008-08-31T04:02:00.034+03:00

planuri

2008-08-31T01:44:00.010+03:00

PLAN 0

street, city, expo

PLAN 1 bar PLAN -1 skate, party, cloakrooms

plan urbanistic detaliat

2008-08-30T21:49:00.003+03:00

info

2008-08-29T19:15:00.038+03:00

[english]

In cadrul FLOCKING BUCHAREST

Tutori - Dorin Stefan, Dan Dinoiu, Florin Tudor

Pornind de la faptul ca Bucurestiul nu are o structura logica (dpdv stradal, functional), se incearca revitalizarea unui cartier destructurat din centrul orasului, dominat de o zona rezidentiala veche la care s-au alipit treptat si neorganizat elemente straine Prin interconectarea proiectelor individuale si formarea unor conexiuni functionale si simbolice intre ele, va genera in final un algoritm urban care sa se integreze si sa completeze actuala structura haotica a orasului

sit

Ingradit de fronturile de blocuri comuniste si de un fir de Dambovita captat intr-un canal de beton, cartierul se prezinta ca un amestec de case vechi ajunse in ruina, cladiri de birouri plasate aleatoriu, zone industriale abandonate, strazi intrerupte sau blocate ..

concept

2008-08-28T00:22:00.038+03:00

[english]

Mi-a ramas in minte, plimbandu-ma prin zona industriala, imaginea unui robinet care parca iesea din peretele unei fabrici parasite si, desi totul in jur parea natura moarta, din care curgea un firicel indeajuns cat sa faca o mica oglinda de apa in jur. Asfaltul din fata robinetului era acoperit de o polita de vopsea rosie, care se impregnase in el ca o pata. Apa ii dadea luciu. (vezi aici )

Aceste fabrici, scoase din productie de mult timp, ocupa o suprafata f mare. Mai mult, constituie un obstacol pt noile cladiri care se alipesc lor acoperindu-le, aruncandu-le si mai mult in trecut si uitare. Dar pe langa astea, exista acea atmosfera care ne incita, o imagine incomoda a masinariilor, o briza rece, metalica a unui peisaj stiut doar prin gaura cheii.

Vedeam aici, in locul unei hale, un robinet care sa se alimenteze din pamant, din Dambovita, si sa-si imprasite “esenta” in oras. O teava metalica, un tub deschis la ambele capete care sa invite la parcurgerea unui traseu underground la suprafata.

O volumetrie minimala, o masa unitara si compacta, nepenetrabila longitudinal pentru a intari directia naturala a constructiilor vecine, introvertita in ansamblu dar care se deschide infinit de-a lungul ei. Totodata, asigura o legatura subterana, pentru a aminti simbolic de rolul pe care ar trebui sal indeplineasca un rau in oras si a oferi cartierului un concept pierdut de maidan.

Se vrea o ruptura violenta de cusca de beton in care traieste azi Dambovita, preluarea sa de catre un alt canal, mai brutal, insa deschis tuturor, care sa descatuseze in final un traseu autonom dar dependent de istoria locului si de vecini.